Terapeuții influenți și mirajul vindecării accelerate

Mesajul acestei culturi este simplu, seducător şi foarte uşor de distribuit: Tu

Există o formă de consolare care vindecă sau se transformă și există o formă de consolare care ne pune la culcare. Primul ne ajută să ne apropiem de adevăr, chiar şi atunci când adevărul doare. Al doilea ne dă, pentru un moment, sentimentul dulce că nu avem nimic să ne privim, nimic de înţeles, nimic de presupus. Doar arătam cu degetul. În ultimii ani, limbajul psihologiei a ajuns peste tot: în posturi virale, în role de 30 de secunde, în citate pastelate, în podcast-uri, în cărți care promit claritate rapidă și vindecare fără prea multă tulburare interioară. Pe de o parte, acesta este un semn bun. Oamenii vorbesc mai des despre traume, atașament, limite, conflicte și relații disfuncționale, ajustare emoțională și siguranță psihologică.

Sănătate Mentală și Wellness

Limbajul corpului trădează anxietateaSă te reconstrui: Arta de a-ți umple paharul„Relația terapeutică, cel mai puternic instrument al schimbării, după psihiatrul Mircea RaduTipul greșit de bolnav ⁇ Rușinea bolilor mintale

De asemenea, ruşinea se dizolvă, suferinţa devine mai uşor de numit şi mulţi oameni găsesc, probabil pentru prima dată, cuvinte pentru durerea pe care o poartă de ani de zile în tăcere. „Tu eşti victima şi eşti bună; altcineva e de vină şi e de rău.” Pe de altă parte, unde psihologia devine un slogan, adâncimea riscă să fie înlocuită cu certitudine. Şi certitudinea, oricât de plăcută, nu este întotdeauna vindecarea. Jonathan Shedler, psiholog şi autor cunoscut pentru contribuţiile sale la psihoterapie psihodinamică, atrage atenţia asupra unui fenomen tot mai prezent: cultura influenţelor terapeutice, care nu vinde neapărat perspicacitate, ci iluzie.

Mesajul acestei culturi este simplu, seducător şi foarte uşor de distribuit: „Tu eşti victima şi eşti bună; altcineva este de vină şi este rău.” Este un mesaj care mângâie rapid părţile rănite ale noastre. Cine nu ar vrea, după o relaţie dureroasă, după o trădare, după ani de confuzie, să audă că totul este clar? Că eram buni, iar celălalt era rău. Că am iubit și celălalt distrus. Că noi eram lumina şi celălalt era întunericul. Dar sufletul uman rareori se potrivește în astfel de diviziuni simple.

Aşa cum spun psihoterapeutul şi autorul Gáspár György, „vindecarea şi transformarea nu încep atunci când găsim vinovatul perfect, ci când avem curajul să privim sincer la modul în care rana noastră sau povara psihologică continuă să ne organizeze vieţile.” Şi acest curaj nu se naşte din ruşine, ci din siguranţă.

Dintr-un spaţiu relaţional unde putem spune: „Am fost rănit, dar nu vreau să rămân doar rana mea.” Iluzia care ne protejează de durere în psihologie, există mecanisme de apărare sau de adaptare care ne ajută să supraviețuim emoțional atunci când realitatea este prea greu de suportat. Unele sunt naturale, necesare, temporare. Ne protejează până când avem resursele necesare pentru a simți mai mult, pentru a înțelege mai mult, pentru a integra mai mult. Dar alţii, dacă devin modul nostru principal de viaţă, ne iau de lângă adevăr. Dr. Shedler vorbeşte despre doi dintre ei: decolteul şi proiecţia. Clivajul este tendinţa de a împărţi lumea în alb şi negru.

Dintr-un spaţiu relaţional unde putem spune: Am fost rănit, dar nu vreau să

Sunt bine, celălalt e rău. Sunt nevinovat, celălalt e vinovat. Am dreptate, celălalt e toxic. În această logică, nu există ambivalent, nu există nuanță, nu mai există posibilitatea ca doi oameni să fie răniți simultan și defensivi, vulnerabili și agresivi, victime ale istoriilor personale și participanți la propriile lor modele relaționale. Proiecţia are loc atunci când nu putem tolera în noi înşine anumite părţi: furie, invidie, agresiune, dorinţă de control, egoism, nevoia de a avea dreptate, nevoia de a pedepsi. Pentru că este greu pentru noi să le recunoaștem ca ale noastre, le punem în fiecare alte. El devine agresor. Devine egoistă. Devin răi. Rămânem curaţi, buni, neatinşi de umbră. Doar că maturizarea emoţională începe adesea exact unde putem spune: Da, am fost rănit.

Dar poate că şi eu sufăr. Sau, Da, celălalt a fost greșit.

Dar ce parte din mine a fost prins acolo? Sau, Da, am nevoie de limite. Dar sunt limitele mele forme de grijă faţă de mine sau ziduri ridicate din dispreţ? Aceste întrebări nu sunt convenabile. Nu sunt virale. Nu sună bine pe un fundal pastel. Dar fără ele, terapia riscă să devină doar o cameră care confirmă povestea noastră preferată despre noi.

„Terapia destul de bună nu ne transformă în victime neajutorate, ci în persoane care pot înţelege contribuţia lor la propria lor suferinţă şi care se pot împuternici pentru propria lor creştere şi dezvoltare,” declară Gáspár György. „Şi această conştientizare şi înţelegere nu este o condamnare, ci începutul libertăţii.” Dacă este valabil