Marsha Linehan (1943–2026): o viață dedicată celor care nu mai știau cum să continue

Acceptare și schimbare: nucleul abordării dialectice

O viață între spitalul de adolescentă și sala de conferințe: ereditatea Marsha Linehan

Pe 10 noiembrie 2026, lumea psihoterapiei a pierdut una dintre cele mai importante figuri ale sale. Marsha Linehan, arhitectura din spatele terapiei dialectic-comportamentale (DBT), a decedat la 83 de ani. BPD Alliance a publicat un mesaj în rețelele sociale, în care onorează memoria ei, subliniind modul în care a transformat tratamentul pentru persoanele cu tulburare de personalitate borderline. Într-o epocă în care opțiunile terapeutice erau încă limitate, ea a demonstrat că recuperarea este posibilă. Moștenirea ei constă din cercetări, publicări și o generație întreagă de terapeuți formati în această metodă, folosită astăzi la nivel global.

Dar povestea ei începe mult înainte de adevăratul succes profesional. În tinerețe, Linehan a fost ea însăși o pacientă într-un spital de psihiatrie. Această experiență personală a fost determinantă pentru direcția carierei sale. Pe 17 iunie 2011, la vârsta de 68 de ani, s-a întors la Institute of Living, instituția din Connecticut unde a petrecut peste doi ani în perioada adolescenței. De această dată, nu a venit ca oaspete, ci ca vorbitoare. În fața unui public format din colegi, angajați și pacienți, a ales să vorbească deschis despre propriile lupte psihice. Pentru cei prezenți, această dezvăluire a dat întâlnirii o dimensiune specială: femeia de pe scenă cunoștea acel loc și din perspectiva celei care a fost cândva internată acolo.

În volumul autobiografic „Building a Life Worth Living”, apărut în 2020, Linehan detaliază criza trăită la 18 ani și drumul parcurs după internare. În acea perioadă dificilă, s-a făcut o promisiune: dacă reușea să găsească o ieșire din suferință, ar fi trebuit să ajute și alte persoane să facă același lucru. Anii de studiu, greutățile financiare și formarea profesională au urmat ca o succesiune de etape care, privită din spate, pare liniar, dar în realitate a însemnat să mergi înainte fără a ști dacă lucrurile se vor așeza. Experiența de pacientă a marcat parcursul ei profesional. De asemenea, a contat enorm și nevoia ei de a înțelege ce funcționează cu adevărat în tratament.

Într-un interviu acordat Asociației pentru Știința Psihologiei, Linehan a povestit că inițial intenționase să devină psihiatră și să lucreze într-un spital de stat, dorindu-se să ajute oamenii cu cele mai mari nevoi. Însă întrebările privind eficiența tratamentelor au îndreptat-o spre cercetare. A ales psihologia tocmai pentru a putea dezvolta și testa intervenții. Obiectivul ei era să înțeleagă în ce măsură acele intervenții produceau schimbări reale în viața pacienților.

Acceptare și schimbare: nucleul abordării dialectice

Pentru o persoană copleșită de emoții intense, îndemnurile de a se calma sau de a privi lucrurile din alt unghi pot părea încă o dovadă că nu este înțeleasă. În același timp, comportamentele prin care încearcă să suporte durerea pot pune viața în pericol. Această tensiune este una dintre întrebările centrale la care a încercat să răspundă Linehan: cum poți recunoaște pe deplin suferința unui om și, în același timp, să-l ajuți să-și schimbe comportamentele care-i fac rău? Terapia dialectic-comportamentală conține aceste două direcții în același timp. Terapeutul încearcă să înțeleagă reacțiile persoanei, ținând cont de experiențele și contextul său de viață, apoi o sprijină să descopere și să exerseze alte moduri de a răspunde.

Acceptarea nu înseamnă că orice comportament este folositor sau că totul trebuie să rămână neschimbat.

Ea oferă un punct de plecare: capacitatea de a recunoaște situația așa cum este, cu tot cu suferința și limitele pe care le presupune. Schimbarea devine o muncă făcută împreună, prin obiective și exerciții concrete.

Terapia acordă o atenție deosebită momentelor în care omul știe ce ar fi bine

Ce faci cu durerea, până când se schimbă ceva?

Terapia acordă o atenție deosebită momentelor în care omul știe ce ar fi bine să facă, dar nu reușește să pună în practică ceea ce știe. Aceasta se întâmplă în timpul unei certe care devine insuportabilă, când frica de a fi părăsit acaparează tot spațiul sau când impulsul de autovătămare pare singura cale de a opri tensiunea. Tratamentul include învățarea unor abilități de observare a experienței prezente, tolerare a suferinței, reglare emoțională și gestionare a relațiilor. Aceste abilități sunt exersate treptat. Pacientul învață să recunoască ceea ce i se întâmplă, să treacă printr-o criză fără să o amplifice, să ceară ajutor, să stabilească limite și să facă alegeri, ținând cont și de consecințele lor pe termen lung.

În forma standard, DBT cuprinde terapie individuală, un grup de învățare a abilităților, sprijin pentru aplicarea lor între ședințe și o echipă de consultare pentru terapeuți. Această ultimă componentă recunoaște cât de solicitantă este munca alături de persoane cu risc suicidar. Chiar și profesioniștii au nevoie de un cadru în care să primească sprijin și să-și examineze deciziile.

În 1991, dr. Linehan și echipa sa au publicat rezultatele unui studiu clinic randomizat. Acesta a comparat DBT cu tratamentul obișnuit din comunitate, la femei cu tulburare de personalitate borderline și comportamente repetate de autovătămare. Participantele din grupul care a urmat DBT au avut mai puține episoade de autovătămare, au continuat terapia într-o proporție mai mare și au petrecut mai puține zile în spital. Totuși, nu s-au găsit diferențe semnificative între grupuri pentru toate rezultatele urmărite, inclusiv depresia și lipsa de speranță. Studiul a adus dovezi importante în sprijinul eficienței DBT, deși nu sugera că intervenția producea îmbunătățiri pe toate palierele evaluate.

În anii următori, cercetările și programele de formare a terapeuților au contribuit la răspândirea acestei abordări și la creșterea accesului la tratament. Prin munca sa, Linehan a contribuit la schimbarea perspectivei asupra posibilităților de tratament pentru persoane care erau adesea privite cu neîncredere sau considerate prea greu de ajutat. În mesajul comemorativ, BPD Alliance amintește tocmai această contribuție: recunoașterea suferinței, însoțită de instrumente practice pentru schimbare.

Titlul memoriilor sale numește și obiectivul mai larg al terapiei. Odată depășit pericolul imediat, apare o altă întrebare: cum arată viața la care se întoarce acel om? Ce relații are? Ce-și dorește? Ce poate construi? Ce l-ar face să aștepte ziua de mâine? Răspunsurile pot fi foarte obișnuite: să păstreze o prietenie, să poată munci, să locuiască în siguranță, să treacă printr-un conflict, fără să se rănească. Recuperarea se construiește și prin asemenea reușite, adesea obținute cu efort și rareori spectaculoase privite din afară.

Ar fi nedrept să transformăm povestea Marsha Linehan într-un model pe care să-l cerem și altora să-l urmeze. Un om care suferă nu trebuie să ajungă un cercetător celebru și nici să dea un sens public durerii sale. Are dreptul la îngrijire și la șansa unei vieți mai bune, indiferent cât de departe va ajunge profesional.

Moartea ei închide un capitol, dar nu ereditatea

În mesajul de rămas-bun, BPD Alliance vorbește despre oamenii care-și găsesc drumul spre recuperare, despre familiile care învață să-i înțeleagă și despre clinicienii care le oferă tratament. Contribuția ei continuă să se regăsească în schimbările care au loc în viețile oamenilor, departe de numele de pe coperta unui manual. La 18 ani, Marsha Linehan era o pacientă al cărei viitor părea total nesigur. Decenii mai târziu, s-a întors în același spital pentru a spune ce trăise. Între cele două momente se desfășurase o viață întreagă, una pe care, în anii internării, nu și-ar fi putut imagina că o va trăi.