Inovațiile ciudate și strălucitoare care au condus la terapia electroconvulsivă și misterul de ce funcționează

Terapia cu insulină în coma a adus rezultate uimitoare pentru dispoziție?

Când am început să mă gândesc la o terapie electroconvulsivă, mai cunoscută sub numele de electroșoc, am presupus că partea șocului se referă la zgomotul electric pe care l-ai primit. Un electrod sau două pe cap. Un doctor apăsând un buton. Un aparat zumbau cu voce tare.

Zap, zap. Ai fost șocat. Poate s-a schimbat pentru totdeauna.

Poate pentru bine, poate pentru rău. Zap, zap. Ca o armă cu raze într-un thriller distopian.

Și nici un thriller nu era mai distopian (mi-am flatat) decât depresia anxioasă care mă află în agonie în fiecare clipă de trezire. Înainte să întâlnesc aceste electrode, să le accept în templele mele și în viața mea, medicii îmi dădeau niște cărți de citit. Am aflat că majoritatea ceea ce credeam că știu despre ECT era profund greșit.

Povestea reală a fost atât mai îngrozitor, cât și mai plină de speranță decât probabil îți dai seama.

Când, în jurul anului 1926, psihiatrica Constance Pascal, născută în România, a început să folosească termenul shock (choc) în clinica ei psihiatrică din Franța, ea se referea la tratamente fizice menite să surprindă sau să perturbe corpul și creierul, restabilirând echilibrul minții. Pascal a considerat bolile mentale ca fiind un fel de reacție alergică, și a susținut că pentru recuperare ar fi necesar să se reinstala creierul și sistemul nervos.

Primele terapii de șoc ale lui Pascal, la sfârșitul anilor 1920, au folosit diferite mijloace pentru a solicita o resetare, inclusiv febră indusă.

Aproximativ în aceeași perioadă, în 1927 la Berlin, neurophiziologul Manfred Sakel a dezvoltat o nouă formă de tratament de șoc în care un pacient a primit injecții puternice de insulină.

La doze adecvate, Sakel a descoperit că ar putea induce o criză majoră, când pacientul ieșea dintr-o comă hipoglicemică.

Terapia cu insulină în coma a produs rezultate uimitor de pozitive pentru tulburările de dispoziție - uneori.

(Unul dintre cele mai cunoscute beneficiare a fost cunoscutul matematician John Nash, care a primit șocuri cu insulina pentru schizofrenie în 1961.) Ladislas Meduna, neuropatologul maghiar, a împărtășit interesul lui Pascal în posibilitățile terapiilor de șoc și s-a întrebat dacă crizele ar putea oferi o cale mai bună de vindecare.

Italia începe o nouă formă de șocare a sistemului!

În autopsii ale epilepticilor, Meduna a observat că creierul a arătat tremendoare schimbări care au fost prea opusul celor găsite în schizofrenie (în acel moment un termen larg care ar putea cuprinde depresie, tulburări schizoafective și multe altele).

În special, Meduna a remarcat că celulele care susțin gliale, numite uneori îngrijitorii creierului, ale căror sarcini includ îngrijirea neuronilor noștri, au fost supraproduse în țesutul creierului epilepticilor și sunt foarte subreprezentate în autopsiile craniene ale pacienților cu tulburări de dispoziție avansate.

Urmărind acest antagonism aparent între crize și psihoze, Meduna a introdus o nouă terapie de șoc la sfârșitul anului 1934, injectând un pacient catatonic cu camphor, compusul folosit apoi în bolile de palme. Trei săptămâni și cinci crize asistate de campor, pacientul se mișca și vorbește, două lucruri pe care nu le făcuse de patru ani.

Meduna a repetat acest succes aparent cu patru pacienți ulterioari, înlocuind uneori camporul cu compoziția sintetică pentilenetetrazol, denumită Metrazol sau Cardiazol, care a obținut o convulsiune similară, dar mai rapidă.

Era, de asemenea, mai sigură decât inhalarea cu insulină, care ducea un risc real de moarte. Cu toate acestea, Metrazol a avut dezavantaje grave.

Una dintre cele mai mari a fost că chimica par a induce sentimente de teroare absolută la pacienți înainte de a cădea în final în comă.

Nu e ideal pentru subiecții care se ocupă deja de tulburări psihice profunde.

Între timp, în Italia, au început să practică o nouă formă de șocare a sistemului, una care funcționa mai repede și mai eficient decât insulina sau Metrazol - chiar dacă nimeni nu știa cum funcționează în primul rând. La Clinica pentru tulburări nervoase și mentale din Roma, la ora 11 dimineața, 11 aprilie 1938, neurologul Ugo Cerletti a pus o pereche de electrozi pe templele unui bărbat identificat ca Enrico X.

Cerletti și colegul său, Lucio Bini, au folosit o bandă de cauciuc pentru a ține electrozii în locul lor și l-au electrocutat pe Enrico pe parcursul unei perioade de luni, de aproximativ 11 ori.

Până la sfârșitul electro-tratamentelor sale, Signore X, primul pacient ECT din istorie, a fost, se pare, recuperat. Luna următoare, într-o prezentare la Academia Regală de Medicină din Roma, Cerletti și Bini au administrat un tratament electro-tratament unui pacient în fața unei audiențe.

În 1939, Cerletti și Bini au inventat un verb pentru ceea ce au inventat: zapare, care înseamnă literalmente to zap.