De ce renunțăm ușor la sarcinile dificile: Explicația chimică din creier

De ce ne-am pierdut concentrarea pe parcurs?

De ce abandonăm activitățile care cer concentrare, chiar și atunci când miza e mare? Un studiu recent arată că răspunsul stă într-o modificare chimică fină a creierului, strâns legată de epuizarea cognitivă.

Iată ce au descoperit cercetătorii:

- Efortul intelectual intens modifică nivelul unei molecule-cheie: glutamatul. - Stimularea electrică a cortexului prefrontal a crescut temporar performanța la probele de memorie. - După efort, voluntarii au refuzat sarcinile complexe, preferându-le pe cele simple, deși cele grele aduceau mai mulți bani. - Dacă ipoteza se confirmă, glutamatul ar putea deveni un indicator-cheie în tratarea oboselii cronice.

Oricine s-a lovit de un puzzle complicat sau a învățat ore în șir pentru un examen știe cât de greu e să menții ritmul. La început, provocarea pare simplă. Apoi, pe măsură ce oboseala își spune cuvântul, ai impresia că n-o să mai poți face niciun pas înainte. Culmea e că renunțarea nu vine neapărat din lene sau lipsă de chef. Știm foarte bine că merită să tragem de noi, dar pur și simplu corpul și mintea refuză să mai coopereze.

Cum au măsurat cercetătorii epuizarea mentală?

Ce se întâmplă, de fapt, în capul nostru în acele momente? O echipă condusă de Hongmei Xia, de la Universitatea Ludwig-Maximilians din München, a căutat explicația științifică. Studiul, publicat în revista Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), arată o legătură strânsă între oboseala mentală, nivelul de glutamat și dorința de a ne mai implica în sarcini dificile.

La experiment au luat parte treizeci și unu de voluntari sănătoși, puși să treacă prin teste de memorie timp de douăzeci de minute. Fiecare a participat la două sesiuni în zile diferite. În prima zi, specialiștii au aplicat o stimulare electrică menită să activeze o anumită zonă din cortexul prefrontal. A doua zi, totul s-a repetat cu o stimulare falsă — doar o simplă furnicătură pe scalp, ca să existe un termen de comparație. Scopul a fost de a măsura impactul activității cerebrale asupra performanței și a oboselii de după.

Înainte și după probe, participanții au fost chestionați cât de dispuși sunt să preia sarcini suplimentare.

Aveau de ales între exerciții ușoare, dar prost plătite, și variante complexe, mult mai avantajoase financiar.

Ce rol joacă glutamatul în lipsa de motivație?

Între timp, oamenii de știință au analizat chimia creierului folosind spectroscopia prin rezonanță magnetică, urmărind îndeaproape glutamatul, o substanță deja bănuită că ar provoca oboseala cognitivă.

Rezultatele au scos la iveală diferențe majore între cele două zile de test. Stimularea reală a crescut activitatea în cortexul prefrontal dorsolateral (DLPFC), regiune responsabilă de memorie și autocontrol.

Odată cu ea, a crescut vizibil și nivelul de glutamat după finalizarea probelor, comparativ cu ziua de control.

Totuși, lucrurile n-au fost atât de simple. Deși stimularea i-a ajutat pe oameni să scoată scoruri mai buni pe moment, chefult de a mai depune efort ulterior a scăzut dramatic.

De ce alegem mereu calea cea mai ușoară?

Cu alte cuvinte, faptul că mintea lor a funcționat la turație maximă nu s-a tradus și într-o motivație pe termen lung. Dimpotrivă, au preferat sarcinile banale, refuzându-le pe cele grele care le-ar fi adus câștiguri mai mari.

„Cu toate acestea, acest beneficiu al performanței, datorat excitabilității sporite a DLPFC, a venit cu prețul unei disponibilități ulterioare reduse de a alege opțiuni care necesită efort intens, indicând o oboseală motivațională crescută”, au explicat cercetătorii.

Descoperirea este extrem de importantă pentru că ne arată că oboseala cognitivă nu înseamnă doar că nu ne mai putem concentra. Ea ne schimbă complet modul în care calculăm riscurile și beneficiile unui efort viitor. Chiar dacă o sarcină grea promite o recompensă uriașă, creierul pur și simplu nu mai vrea să consume resurse pentru a o duce la bun sfârșit.

Datele sugerează că glutamatul din cortexul prefrontal este piesa principală din acest puzzle. Totuși, autorii subliniază că molecula nu este singura vinovată pentru abandon și că e nevoie de cercetări suplimentare pentru a înțelege pe deplin mecanismele epuizării mentale.