Când pacientul nu mai poate vorbi: decizii dificile pentru asistenții medicali

Familia joacă un rol important!

Un pacient pe moarte poate să nu poată spune dacă ceva îl rănește, dacă are frică sau de ce are nevoie de ea. Un studiu arată modul în care medicii de îngrijire palliativă iau decizii în aceste vremuri delicate.

Ceea ce trebuie să știi - aproximativ două zile. Aceasta este durata medie de timp între momentul în care un pacient cu boală terminală încetează să răspundă și momentul morții, conform informațiilor prezentate în studiu.

Suferința nu poate fi întotdeauna exprimată cu cuvinte. Medicii trebuie să observe semne subtile de durere și disconfort și să identifice nevoile unei persoane care nu mai poate comunica.

Familia joacă un rol important. Relațiile cu cei dragi și cunoașterea valorilor și a dorințelor pacientului contribuie la luarea deciziilor privind îngrijirea. Confortul, demnitatea și respectul pentru identitatea unei persoane rămân esențiale chiar și atunci când nu mai poate fi exprimată.

În ultimele zile ale vieții, îngrijirea unui pacient devine o responsabilitate deosebit de delicată.

Când nu mai răspunde la stimuli și nu poate comunica nevoile sale, medicii trebuie să decidă cum să-i ofere îngrijirea corectă fără a putea să știe direct ce simte sau ce dorește.

Un studiu publicat în Journal of Advanced Nursing de cercetători de la Universitatea Flinders din Australia a analizat modul în care medicii de îngrijire palliativă se ocupă de aceste situații.

Cercetările arată că deciziile lor se bazează pe experiența clinică, pe observarea pacienților, pe comunicarea familiei și pe judecata etică.

Cum se respectă valorile când pacientul nu mai vorbește?

Atunci când o persoană grav bolnavă nu mai răspunde, îngrijitorii nu se mai pot baza pe răspunsurile lor pentru a determina dacă suferă, nu se simt confortabil sau au anumite preferințe în privința îngrijirii. Potrivit studiului, intervalul dintre pierderea capacității de a răspunde și moartea este, în medie, de aproximativ două zile. În timpul acestui timp, vulnerabilitatea pacientului crește deoarece el nu poate exprima durerea, temerile sau dorințele sale. Prin urmare, asistenții medici ar trebui să fie atenți la semne subtile care pot indica suferință și să evalueze constant confortul persoanei.

În același timp, ei trebuie să ia în considerare demnitatea pacientului și ceea ce știu despre el, chiar dacă nu mai pot primi o confirmare directă.

Tricia O' Connor, student de doctorat la Universitatea Flinders și autor principal al studiului, explică importanța relației construite cu pacientul și familia lor.

Ea spune: „Pacienții mor în multe situații medicale diferite, dar crearea unei relații cu pacientul și familia lor contribuie în mare măsură la informarea și influențarea procesului de luare a deciziilor a asistentelor sanitare”.

Conceptul captează o realitate dificilă: chiar dacă persoana nu mai poate comunica, valorile, dorințele și identitatea ei trebuie să continue să conteze în deciziile de îngrijire. Cu alte cuvinte, pierderea capacității de a vorbi nu înseamnă că pacientul nu mai este în centrul deciziilor medicale.

Infirmierii intervievați au descris o abordare atentă și intenționată a îngrijirii.

Ei recunosc că pacientul este în procesul de a muri și că au responsabilitatea de a identifica orice semne de suferință, dar și de a apăra interesele sale atunci când nu mai poate face asta singur.

În aceste condiții, cunoașterea persoanei și a preferințelor lor devine deosebit de importantă.

Familia poate ajuta la înțelegerea valorilor și dorințelor pacientului, iar comunicarea cu cei dragi ajută la luarea deciziilor cu privire la cea mai potrivită îngrijire a pacientului.