Familia adoptivă se confruntă cu lipsa sprijinului până la apariția unei crize

Care sunt provocările?

Într-un discurs emoționant la prima conferință a Partidului Labour, prim‑ministerul britanic Andy Burnham a adus în prim-plan lupta celor care îngrijesc pe cei bolnavi. În special, a vorbit despre personalul care a avut grijă de tatăl său, Roy, bolnav de Alzheimer, și care a decedat la scurt timp după.

Burnham a descris acești profesioniști ca fiind „tăiați pe un fir de sistemul care încearcă să rămână împreună” și a subliniat că rămân „invisibili pentru clasa politică a acestei țări”.

Într-o adresă adresată direct acestui grup, a adăugat: Nu sunteți invisibili pentru mine.

Ce spune cercetarea?

Vă văd. Vă mulțumesc.

Aceste cuvinte l-au determinat pe autor să reflecteze asupra modului în care îngrijirea neînregistrată în interiorul familiilor rămâne adesea neobservată, fiind considerată parte a vieții de zi cu zi.

Autorul, care studiază traumele și adopția și este în același timp părinte adoptiv, este familiarizat cu poveștile romantice despre adopție: un copil găsește o familie permanentă, viața începe din nou și toată lumea trăiește fericită și pentru totdeauna. În realitate, studiile sale se concentrează pe perioada care urmează după acea „încheiere fericită”, în special când efectele traumatice ale copilului din perioada anterioară continuă să se manifeste în cadrul familiei adoptive.

Cine își amintește de trecutul juridic?

Cuvintele lui Burnham l-au făcut să se întrebe cât de mult din îngrijirea oferită de părinții adoptivi rămâne nerecunoscută, pur și simplu pentru că este denumită „părinție”.

În Marea Britanie, o ordonanță de adopție conferă părinților adopți dreptul legal de a fi părinții copilului. Totuși, un act legal nu poate șterge ceea ce s-a întâmplat anterior.

Copiii adoptați din sistemul de îngrijire sunt adesea descriși ca fiind „îngrijiți anterior”, o expresie cu care autorul a luptat din timp. Nu există nimic inerent „anterior” în efectele experiențelor timpurii ale copilului. Un copil poate fi fizic în siguranță, dar poate încă să aibă dificultăți în a simți securitatea.

Când protecția devine pericol?

Experiențele anterioare pot influența dezvoltarea și capacitatea de a avea încredere în adulții cei mai blânzi, deoarece o familie poate fi legal permanentă mult înainte ca copilul să se simtă suficient de sigur pentru a crede că această permanență va dura.

Părinții adopți trăiesc, așadar, alături de efectele experiențelor care au avut loc înainte să cunoască copilul.

Oboseala compasiunii: până când?

Acest lucru poate face ca părinția să fie foarte diferită de ceea ce oamenii își imaginează de obicei.

Relația care oferă siguranță poate fi, în același timp, relația în care se exprimă frica și neîncrederea. Pentru unele familii, asta înseamnă violență și abuz din partea copilului spre părinți. Un copil care suferă de o tensiune copleșitoare poate fugi sau poate adopta comportamente care îl pun pe el și pe alții în pericol. Părinții pot ajunge să apeleze la poliție pentru a-și proteja copilul sau un membru al familiei, sau pentru că se tem pentru propria lor siguranță. Înțelegerea motivelor din spatele comportamentului unui copil nu oferă protecție împotriva impactului emoțional și fizic de a trăi alături de el. Un părinte poate înțelege de ce copilul suferă și totuși să fie rănit în sine.

În timpul cercetărilor, autorul și colegii săi au investigat oboseala compasiunii în rândul părinților adopți care cresc copii afectați de traume timpurii. Oboseala compasiunii descrie epuizarea emoțională și deconectarea care poate apărea prin expunerea repetată la trauma altcuiva.

Cine ne ajută în căutarea sprijinului?

Cercetarea de doctorat a lui a investigat, de asemenea, sănătatea mintală a părinților adopți în mod mai larg. Părinții au descris sentimentul de epuizare în timp ce continuau să mențină viața de familie. Uneori, simpla factă că erau în stare de gestionare făcea distresul lor mai dificil de recunoscut de către ceilalți.

Efectele se pot extinde dincolo de părinți și copii, afectând frații și alți membri ai familiei. Adversitatea poate fi din trecutul copilului, dar consecințele sale pot deveni parte a prezentului întregii familii.

În momentul în care familiile se confruntă cu dificultăți în a obține ajutor, acestea sunt, de asemenea, afectate de evenimentele din afara casei. La școală, un copil speriat poate fi văzut doar ca fiind „prost comportat”. Un copil care nu poate pătrunde în poarta școlii poate deveni o problemă de prezență. Când motivele din spatele comportamentului lor sunt neglijate, atenția poate trece rapid la ceea ce părinții fac „în mod greșit”. Părinții au descris lupta pentru ajutor, în timp ce se simt judecați sau acuzați, uneori până când familia ajunge la punctul de ruptură.

Ce poate schimba lucrurile?

Profesioniștii, în același timp, au descris recunoașterea faptului că familiile aveau nevoie de sprijin, dar au lucrat în cadrul serviciilor care nu puteau întotdeauna să ofere ceea ce era necesar.

Aici a avut un impact major afirmația lui Burnham despre „un sistem stricat”, care a rezonat cu autorul.

Serviciile care înconjoară familiile adoptive trebuie să devină mai transparente și mai accesibile, iar politicile trebuie să recunoască că îngrijirea nu se termină odată cu adoptarea. Doar atunci când sprijinul este disponibil înainte ca o criză să apară, familiile pot avea șansa de a preveni deteriorarea emoțională și de a consolida legăturile pe termen lung.