Cum se schimbă educația prin înțelegerea elevilor și a profesorilor

Reziliența individuală și responsabilitatea organizațională trebuie să meargă

Transformarea învățământului prin înțelegerea dinamică dintre profesori și elevi

Într-o sală de clasă, procesul educațional nu se reduce la transmiterea cunoștințelor și evaluarea rezultatelor. Contă, în egală măsură, starea emoțională a celui care predă, calitatea legăturilor interpersonale și modul în care fiecare copil este privit cu respect față de unicitatea sa. Din această perspectivă s-au născut inițiativele „Reziliența cu sens. De la stres la echilibru în sala de clasă” și „Paradigme integrative în educație”, susținute prin Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar. Vlad Laurențiu Dumea și Cristina-Irina Budurin discută despre modul în care educatorii pot menține resursele lor într-un mediu cererilor ridicate, despre înțelegerea mai profundă a motivației și potențialului studenților și despre transformarea cunoașterii psihologice în acțiuni educaționale adecvate.

Ambele programe pornesc din direcții distincte, dar complementare. Cum se întâlnesc ele în practica zilnică a unui profesor? Aceste inițiative se întâlnesc în fiecare zi, în acele momente mici din viața unei clase, în care educatorul trebuie să decidă nu doar ce are de predat, ci și cum să ajungă la copilul din fața lui. „Reziliența cu sens” pleacă de la profesor și de la abilitatea lui de a înțelege propriile emoții, de a gestiona stresul și de a-și păstra echilibrul într-o profesie care presupune multă implicare umană. „Paradigme integrative în educație” mută accentul pe elev, pe modul în care acesta gândește, învață, se motivează și își descoperă propriile resurse. În realitate, cele două direcții nu pot fi separate.

Să ne imaginăm un profesor care are în fața unui elev care nu mai este atent, nu își face temele sau pare că nu este interesat de ceea ce se întâmplă la clasă. Într-un moment de oboseală, este firesc să apară iritarea. Suntem oameni și nu cred că trebuie să ne ascundem în spatele unei imagini ideale a profesorului care are întotdeauna răspunsul potrivit. Diferența o face însă ceea ce reușim să facem cu propria reacție. Dacă profesorul își poate înțelege frustrarea și poate face un pas înapoi, are șansa de a privi dincolo de comportamentul elevului și de a se întreba ce se întâmplă cu adevărat. Poate că acel copil nu a înțeles ce i s-a predat, poate că îi este teamă să greșească sau poate că trece printr-o situație dificilă în familie.

Nu putem ști fără să încercăm să îl ascultăm.

Aici se întâlnesc cele două programe: profesorul care își înțelege și își gestionează mai bine propriile reacții poate crea spațiul necesar pentru a-l înțelege pe elev. Iar profesorul care înțelege nevoile elevului își poate adapta intervenția, fără să renunțe la exigență și la responsabilitatea educațională.

Cum poate un cadru didactic să își dezvolte reziliența fără să simtă că trebuie să suporte orice? Ce rol au conducerea școlii și cultura instituțională în susținerea echilibrului profesorilor? Să clarificăm un lucru: reziliența nu înseamnă să reziști la nesfârșit și nici să te adaptezi la situații nocive. Uneori, în numele rezilienței, riscăm să transmitem oamenilor mesajul că trebuie să se adapteze la orice, să își ascundă oboseala și să continue indiferent de costul personal. Un cadru didactic nu devine mai rezilient pentru că ajunge să nu mai simtă oboseala, frustrarea sau dezamăgirea. Devine mai rezilient atunci când învață să își recunoască aceste stări, să înțeleagă ce le provoacă și să găsească modalități sănătoase de a răspunde.

Uneori, asta înseamnă să își reorganizeze activitatea, alteori să ceară ajutor, să stabilească limite sau să spună că anumite așteptări nu mai pot fi îndeplinite în condițiile existente.

Nu putem cere unui om să ofere permanent echilibru dacă nu îi oferim nici lui

Nu putem cere unui om să ofere permanent echilibru dacă nu îi oferim nici lui condițiile în care să și-l poată păstra. Aici intervine rolul conducerii școlii și al culturii organizaționale. Un director nu este responsabil doar de rezultate, documente și organizarea activității. El contribuie, prin deciziile și comportamentul său, la climatul psihologic în care profesorii își desfășoară munca. Modul în care sunt distribuite sarcinile, felul în care sunt gestionate conflictele, disponibilitatea de a asculta și capacitatea de a recunoaște efortul oamenilor pot face o diferență reală. Un profesor care știe că poate semnala o dificultate fără să fie stigmatizat, că poate cere sprijin fără să fie considerat incompetent și că o greșeală poate deveni o oportunitate de învățare, nu un motiv de umilire, are șanse mai mari să își păstreze implicarea și să caute soluții.

Reziliența individuală și responsabilitatea organizațională trebuie să meargă împreună. Cred că adevărata reziliență nu îl învață pe profesor să suporte orice, ci îl ajută să rămână conectat la sensul profesiei sale fără să se piardă pe sine. Iar rolul unei conduceri responsabile este să creeze condițiile în care acest lucru să fie posibil.

Vlad, parcursul tău profesional se află la intersecția dintre psihologie organizațională, educație și formarea adulților. Cum a influențat această perspectivă felul în care ai construit programele? Parcursul meu profesional m-a determinat să privesc școala nu doar ca pe un spațiu al învățării, ci și ca pe un sistem organizațional în care relațiile, motivația, leadershipul, climatul organizațional și resursele umane influențează direct calitatea actului educațional. Din perspectiva psihologiei organizaționale, școala este o organizație cu obiective, roluri, norme, mecanisme de coordonare și procese de schimbare. Din perspectiva psihologiei educației însă, trebuie să înțelegem particularitățile dezvoltării elevului, diferențele individuale și mecanismele prin care se construiesc motivația și învățarea.

Formarea adulților aduce o a treia dimensiune: aceea a modului în care transformăm cunoașterea teoretică în competențe aplicabile și în schimbări sustenabile ale practicii profesionale.

În „Paradigme integrative în educație”, accentul s-a pus pe înțelegerea diversității cognitive, motivaționale și de dezvoltare a elevilor. Am pornit de la premisa că intervenția educațională devine mai eficientă atunci când profesorul poate identifica diferențele dintre elevi și poate adapta strategiile pedagogice la nevoile și particularitățile acestora. În acest sens, perspectivele asupra inteligenței, teoriile motivației și psihologia dezvoltării oferă cadre conceptuale utile pentru înțelegerea procesului educațional, cu condiția să fie utilizate critic și adaptate contextului concret al clasei. Prin abordarea interdisciplinară am dorit să conectez explicația psihologică, înțelegerea contextului organizațional și intervenția educațională.

Cristina, ce perspectivă ai adus în colaborarea pentru aceste programe și ce ai înțeles mai bine despre nevoile reale ale profesorilor și ale școlilor? Din perspectiva mea de psiholog clinician, cred că am adus în această colaborare preocuparea pentru omul din spatele rolului profesional. Când vorbim despre profesori, vorbim adesea despre responsabilități, rezultate, obiective și competențe. Mai rar ne oprim să ne întrebăm cum se simte omul care trebuie să le ducă pe toate acestea, zi după zi, și cât spațiu mai are pentru propriile nevoi.

Colaborarea la alături de Vlad, mi-a oferit ocazia să privesc mai atent această realitate și să înțeleg cât de important este să creăm contexte în care profesorii să se poată opri puţin, să își înțeleagă propriile trăiri și să vorbească despre dificultățile lor fără teama că vor fi considerați mai puţin capabili.

Am învățat cât de important este să nu ne grăbim să judecăm o reacție înaintea de a înțelege contextul.