Terapia de cuplu nu cere o criză pentru a începe

Cum se suprapun rolurile de psihologi și consilieri parentali?

Într-un interviu recent, am discutat cu Loredana Ifrim și Daniel Ifrim, doi specialiști în domeniul psihologiei, consilierii parentale și terapiei imago, despre dinamica complexă a vieții de familie. Povestea lor profesională este intim legată de trăirile lor personale, fiind părinți a doi copii și parteneri de viață.

Pentru acest cuplu, descoperirea abordării imago nu a fost inițial o decizie strategică de carieră, ci o necesitate vitală pentru a-și salva și a-și consolida relația.

Ceea ce au experimentat prin intermediul acestei metode le-a transformat radical perspective asupra conflictelor, a intimității și a echilibrului familial. În prezent, Loredana și Daniel colaborează la organizarea workshopurilor și ghidează alte perechi pe traseul înțelegerii reciproce.

Conversația noastră a acoperit subiecte precum impactul apariției copiilor asupra parteneriatului, modul în care atmosfera dintre adulți influențează întreaga unitate familială, mecanismele de conflict și reparare, precum și importanța gesturilor discrete prin care se menține legătura afectivă în rutina zilnică.

Când i-am invitat să reflecteze asupra modului în care se suprapun rolurile de psihologi, consilieri parentali, terapeuți, soț și soție, precum și de părinți, aceștia au explicat că fiecare dintre aceste dimensiuni a conturat pe cealaltă. În viziunea lor, aceste roluri nu funcționează izolat, ci se completează și se alimentează reciproc. Traseul lor profesional nu a pornit din aule universitare, ci din propria casă, odată cu transformarea lor în părinți. În faza incipientă, toată atenția și energia erau direcționate exclusiv către copii.

Citeau studii, frecventau sesiuni de terapie și căutau constant strategii pentru o educație optimă, fiind convinsă că soluțiile rezidau în aceste eforturi. Din această nevoie naturală a derivat interesul pentru parenting și, ulterior, formarea în consiliere parentală. Cu distanța temporală, au realizat că, deși își doreau intens să fie părinți exemplari, parteneriatul lor avea nevoie de aceeași doză de atenție.

Astăzi, recunosc cu umor că erau un cuplu în criză, folosind metafora folosită de soții Gottman. Problema nu rezida în copii, ci aceștia erau simplul reflex al disfuncționalităților sistemului familial. Modul în care se comportau minorii le-a demonstrat clar că investiția exclusivă în parenting și în terapia individuală era insuficientă, ci legătura dintre ei trebuia explorată.

Astfel, terapia imago a intrat în viața lor, nu ca o opțiune de specializare, ci ca Primul pas a fost participarea la workshopul de cuplu intitulat „Primește iubirea pe care o dorești”, o experiență care le-a deschis perspective noi, pe care nici măcar nu le căutau conștient.

Ulterior, au urmat sesiuni de terapie de cuplu imago, momentul în care au simțit pentru prima dată o lumină de speranță pentru viitorul relației lor. Au descoperit o modalitate de a se privi reciproc cu autenticitate, marcată de curiozitate, blândețe și compasiune.

Transformarea adusă de această speranță a fost atât de profundă, încât a generat naturalitatea întrebării: „Cum putem transfera beneficiile pe care le-am primit și altor cupluri?”. Din această motivație s-a cristalizat drumul lor profesional, inițial ca terapeuți imago, apoi ca facilitatori de workshopuri, purtând aceeași convingere cu care au pășit acum șase ani în sala primului curs: relațiile se pot metamorfoza atunci când doi indivizi decid să se orienteze unul spre celălalt.

Întrebați despre impactul formării în terapia imago asupra modului în care își percep parteneriatul actual, Recunosc că conflictele persistă, dar natura lor s-a schimbat; disputele au devenit constructive pentru relație. Dialogul imago le-a furnat un vocabular nou pentru a articula emoții pe care le simțeau, dar nu știau cum să le nominalizeze sau să le comunice.

Perspectiva teoretică a lui Harville Hendrix și a lui Helen LaKelly Hunt, conform căreia alegem partenerul pe un plan inconștient tocmai pentru că acesta activează ranile din copilărie, având simultan potențialul de a ne vindeca, le-a revizuit fundamental abordarea conflictului.

Nu mai percep o ceartă ca pe o problemă tehnică de rezolvat, ci ca pe o invitație la o înțelegere mutuală. Punctul lor de plecare este identificarea nevoii neîmplinite din spatele reacției partenerului sau a mesajului ascuns în spatele cuvintelor. Cel mai semnificativ progres constă în calitatea comunicării; negativitatea din relație a scăzut drastic.

Nu au devenit perfecți sau nu se mai irită reciproc – ceea ce ar fi idealist –, dar au învățat să se oprească mai rapid, să repare legătura mai prompt și să se adreseze cu respect, curiozitate și blândețe. Tehnicile de dialog imago, oglindire, validare și empatie au părăsit cabinetul terapeutic și au penetrat spațiile domestice: sufrageria, bucătăria, mașina, chiar și în mijlocul unor discuții tensionate.

Deși nu sunt impecabili mereu, aceste practici le reamintesc că nu sunt adversari, ci parteneri în aceeași barcă. Conflictul nu mai este temut, ci înțeles ca un loc esențial pentru creșterea relației, atâta timp cât se menține dialogul.

Lucrând cu diverse categorii de clienți, aceștia trăiesc în mod direct provocările unei familii cu doi copii.

Ce provocări aduce viața de familie cu doi copii?

Au constatat că sistemul nervos al unui copil se calibrează predominant în funcție de starea sistemului nervos al părinților.

Reamintesc scene din trecut, când, după zile epuizante, tensiunea dintre ei se instala fără ridigare de voce sau explicații verbale, dar atmosfera casei se modifica instantaneu.

Unul dintre copii devenea irascibil, celălalt căuta contact fizic intens sau necesitatea prezenței constante în brațele părinților. Aceste observații le-au clarificat faptul că copiii percep mediul nu doar auditiv, ci prin întregul lor sistem nervos. Au înțeles importanța de a-i ajuta pe minori să interpreteze corect trăirile lor.

Este crucial ca copiii să înțeleagă că neînțelegerile dintre părinți nu sunt cauzate de ei. Fără clarificare, mulți copii internalizează ideea că sunt sursa conflictului.

O liniștire profundă vine din auzitul mesajului: Mama și tata au avut o neînțelegere, ne iubim tot, lucrăm la împăcare.

Nu e vina ta. Au observat și efectul invers: după un conflict, actul de reparare schimba imediat climatul, tensiunea cedând locul siguranței. Atmosfera dintre părinți definește terenul în care copiii își construiesc sentimentul de securitate. De aceea, susțin că prima casă a unui copil nu este locația fizică, ci relația dintre părinți.

Când această relație suferă rupturi, copiii nu au nevoie de părinți perfecti, ci de modele care demonstrează că rănirea, înțelegerea și alegerea repetată de a repara sunt posibile.

Cred că o relație de cuplu conștientă este unul dintre cele mai prețioase cadouri oferite copiilor.

În activitatea de consiliere parentală, dificultatea dominantă este epuizarea, copleșirea și vinovăția părinților. Aceștia ajung cu întrebări precum: „Cum îl fac să tacă?”, „Cum îl conving să mă asculte?”, „Cum opresc opoziția?”.

Acest lucru este firesc, deoarece epuizarea face ca comportamentul copilului să fie prima sursă de durere. Împreună, încetinesc ritmul și reformulează întrebarea. În loc de „Cum îl opresc?”, explorează „Ce transmite acest comportament?”.

Adesea, comportamentul este expresia unei nevoi care nu a găsit încă formulare verbală.

Un copil rebel poate dori conectare, nu control; o izbucnire de furie poate masca nevoia de a fi văzut și de a fi ajutat să se regleze emoțional cu ajutorul adultului.

Schimbarea majoră constă în trecerea de la „Ce are greș copilul meu?” la „Ce are nevoie acum?”. Această perspectivă deschide o altă întrebare: „Ce se întâmplă cu mine, ca părinte, în fața acestui comportament?”.

Reacțiile automate ale părinților sunt adesea legate de propriul copil interior, nu de copilul din fața lor.

Când părinții își examinează răniile cu aceeași blândețe pe care o acordă copiilor, dinamica relațională se transformă, iar comportamentul minorului se schimbă, de regulă, odată cu evoluția legăturii afective.