Semnele cerebrale reflectă o sincronizare excesivă?
Ce înseamnă criticitatea cerebrală?
O cercetare nouă oferă o perspectivă proaspătă asupra simptomelor ADHD, sugerând că acestea nu sunt doar comportamentale, ci reflectă modul în care creierul funcționează în anumite stări de activitate. Studiul a arătat că adulții cu ADHD prezintă o activitate cerebrală mai consistentă pe termen lung, în contrast cu indivizii neurotipici. Mai important, aceste modele neuronale s-au dovedit a fi legate direct de severitatea ADHD în ambele grupuri.
Cercetătorii aliniază aceste descoperiri cu ipoteza criticității cerebrale. Această idee descrie tranzițiile între stări cerebrale prea dezorganizate și stări prea sincronizate. Funcționarea cerebrală optimă se situează aproape de acest punct de tranziție. Echilibrul dintre excitația și inhibiția neuronală stabilește punctul de operare al creierului. În timp ce studiile anterioare sugerau o excitabilitate crescută la ADHD, echipa a ipotizat că această tulburare reflectă o deplasare spre o sincronizare excesivă.
Cum au fost studiate participanții?
Hamed Haque și echipa sa au măsurat corelațiile temporale pe distanțe lungi – fluctuațiile ritmului cerebral pe secunde sau minute. Aceste corelații sunt cele mai puternice în apropierea punctului critic, indicând starea cerebrală. Au fost studiați șaptezeci de adulți: 36 neurotipici (vârstă medie 34 ani, 13 femei) și 34 adulți cu diagnostic anterior de ADHD (vârstă medie 37 ani, 19 femei).
Participanții au efectuat EEG în stare de repaus, plus două sarcini de atenție, monitorizate prin magnetoencefalografie.
Sarcini și filtrare riguroasă
Prima sarcină implica detectarea unor imagini subtile; a doua, reacție rapidă și inhibiție a răspunsului. Toți participanții au completat chestionare simptomatice.
Un proces de filtrare strict a exclus trei neurotipici care îndeplineau criteriile de screening ADHD, precum și persoane cu alte afecțiuni neurologice sau psihiatrie. Toți participanții cu ADHD au încetat medicamentele cu 24 de ore înainte de testare, pentru o bază comparabilă.
Ambele grupuri au arătat performanțe similare la majoritatea sarcinilor. Grupul ADHD a demonstrat mai des răspunsuri chiar și când era cerută inhibiția, așa cum s-a observat anterior. Nu s-a găsit nicio diferență semnificativă în variabilitatea timpului de reacție. Autorii sugerează că sarcina de răspuns ar fi putut nu fi suficient de solicitantă.
Ce au descoperit în final?
Analiza cerebrală a arătat că grupul ADHD avea corelații temporale pe distanțe lungi mai puternice, în ritmuri alfa (8–13 Hz) în timpul detectării și gamma (35–65 Hz) în timpul răspunsului.
Aceste variații moderate de efect nu au fost explicate de vârstă sau de diferențe generale de putere a ritmului. Diferențele dintre grupuri au apărut clar în tranziția de la repaus la sarcină.