Ryan Lipsett, consilier tineret la NAMI, vorbește despre lupta cu dismorfia corporală

Ce este tulburarea dismorfică corporală?

Pentru cine îl vede de afară, Ryan Lipsett pare un tânăr obișnuit: merge la școală, se juca cu prietenii, zâmbea când era cazul. Dar în spatele acestei apariții de normalitate se ascunde o luptă zilnică, tăcută și épuisantă.

Tulburarea dismorfică corporală nu se vede pe față. Nu e un defect fizic evident. E o voce interioară care îi spune pacientului că are un defect — mic sau chiar inexistent — și îl face să-l simtă ca o deformare monstruoasă.

Această distorsie nu e vanitate. E anxietă paralizantă. E stres chronic care ruinează fiecare zi.

Mintea lui Ryan filtra realitatea printr-un lent defectuos. Oglinda nu era doar un obiect — era un dușman.

Orele petrecute să se verifice, să se compare cu alții, nu erau de grijă de aspect, ci de supraviețuire.

Cât de răspândită este afecțiunea?

Fără să se rende cont, cadea în ciclu: verificarea creă anxietatea, anxietatea duce la evitare, evitarea produce izolare, iar izolația întărește convingerea că toată lumea-l judecă.

În realitate, privirile sunt neutre. E interpretarea care e greșită. Terapia cognitiv-comportamentală nu vinde instant, dar ajustează aceste gânduri automate, pas cu pas.

De ce e atât de greu să fie diagnosticată? Pentru că mulți ascund durerea. Se tem că medicul va crede că exagerează, că sunt prea sensibili, că-i e totul în cap. Stigmatizarea rămâne un zid gros. Ryan insiste: educația publică e cheia. Cât mai mulți înțeleg că e o boală mintală, nu o whim, atât mai repede vine ajutorul.

Tratamentul e combinat: terapia cognitiv-comportamentală, și, când e necesar, medicamente. Nu e rapid. Nu e ușor.

Dar e posibil — pentru cei care nu se dau înfrânt.

Este o boală mintală caracterizată de o preoccupare excesivă cu un defect perceput al aparenței. De obicei, alții nu îl văd.

Există un tratament care funcționează?

Dar pentru pacient, acel defect pare enorm, debilitant.

Afectează aproximativ 2% din populația generală.

Simptomele apar cel mai adesea în pubertate, dar pot începe și mai târziu, în adulțime.

Da. Combinarea dintre terapie și, la nevoie, medicamente, oferă rezultate semnificative.

Suportul familial, grupurile de autoajutor și înțelegerea din jur fac diferența. Progresul e lent, dar constant — pentru cei care persistă.