Relația cu părinții, cea mai bună protecție a adolescentului

O altă limită a abordărilor clasice este caracterul lor episodic

Legătura cu părinții: scut cel mai puternic împotriva dependențelor la tineri

În eforturile de prevenție a adicțiilor în rândul adolescenților, apelurile bazate pe teamă și mesajele alarmiste se dovedesc insuficiente. Acestea nu pot înlocui dialogul autentic, legăturile bazate pe încredere și accesul la suport specializat. Melania Medeleanu, una din fondatoarele Asociației „Zi de BINE”, explică care sunt semnalele pe care adulții tind să le disprețueze, deficitul de specialiști în domeniul sănătății mintale a copiilor și necesitatea unui sistem coerent care să conecteze prevenția, tratamentul și sprijinul post-externare.

Campania „Prevenția ia start din relație” se bazează pe o realitate concretă, repetat exprimată de tineri: „nu am cu cine să mă sfătuiesc”. Această constatare nu provine din teorie, ci din interacțiunile directe cu adolescenții. În cadrul programului KIT, la începutul fiecărui an școlar, echipa vizitează liceele și consultă elevii despre cele mai presante probleme ale generației lor. „Așteptam ca substanțele să fie pe primul loc. Au fost mereu în top trei, dar în primul an, pe primul loc a ieșit bullying-ul. În al doilea, presiunea și stresul. Și, printre rânduri, aproape de fiecare dată, aceeași frază spusă în fel și chip: «nu am cu cine să vorbesc»”, povestește Melania Medeleanu. Aceeași tendință se observă și în interviurile cu medicii din centrele CREAATiV, unde ajung tineri cu dependențe.

În spatele consumului de substanțe, al exploatării excesive a ecranelor sau al jocurilor de noroc se ascunde adesea o suferință pe care copilul nu a avut la cine o împărtășească. „Și atunci m-am întrebat, ca om care lucrează în domeniu, dar și ca mamă: cine ar fi putut fi acolo înainte? Răspunsul a fost de fiecare dată un om. Un părinte, un diriginte, un coleg de bancă.”

Experiența terenului este consolidată de datele cercetărilor. Ghidurile UNODC și ale Organizației Mondiale a Sănătății subliniază valoarea intervențiilor care implică familia și cercul apropiat al copilului, iar studiul realizat de echipă în 2024–2025 a demonstrat că o relație solidă cu părinții protejează adolescentul de dezvoltarea comportamentelor de dependență. „Așa că numele campaniei a venit aproape de la sine.”

De ce prevenția bazată pe frică eșuează

Generații întregi au fost educate prin mesaje de prevenție centrate pe frică și pe consecințe extreme. Melania Medeleanu evocă filmele cu final tragic și avertismentele categorice: „o singură dată și ți-ai distrus viața”. Problema fundamentală este că tinerii de azi au acces nelimitat la informație și construiesc propriile concluzii, bazate și pe experiențele celor din jur. Dacă văd colegi care au probat o substanță fără să sufere consecințe imediate, mesajul alarmist al adultului își pierde autoritatea. „Din clipa aceea, adultul care i-a speriat nu mai e credibil. Nici măcar pentru lucrurile adevărate pe care le-a spus”, precizează Melania Medeleanu.

O altă limită a abordărilor clasice este caracterul lor episodic. O activitate organizată o dată pe an într-o sală de festivități nu poate substitui un program continuu care însoțește tinerii pe termen lung. „Am crezut că o oră în aula liceului, o dată pe an, ajunge. Bifăm o activitate, ne simțim cu conștiința împăcată, dar în viața copiilor nu se schimbă mare lucru. Studiile o spun clar: ce funcționează sunt programele de durată, în care adolescenții chiar trăiesc ceva, nu doar ascultă.” În programul KIT, strategia vizează furnizarea de informații corecte, adaptate la nivelul de înțelegere a tinerilor, evitând atât minimalizarea, cât și exagerarea riscurilor. „Un puști care înțelege ce se întâmplă cu un creier aflat încă în dezvoltare atunci când intră în contact cu o substanță are argumente proprii, nu doar o interdicție de la adulți.” Rolul tinerilor este și mai important: ei devin resurse pentru colegii lor.

Liceenii instruiți în program pot fi persoanele spre care se îndreaptă ceilalți tineri în perioadele de criză. „De la un tânăr la altul, informația trece mult mai ușor decât de la mine sau de la oricare alt adult, oricât de bine am vorbi”, subliniază interlocutoarea noastră.

Semnalul de alarmă pe care adulții riscă să-l ignore: tăcerea

În perioada de maturare, oscilațiile de dispoziție, dorința de singurătate sau conflictele cu părinții fac parte din dezvoltarea firească. Tocmai de aceea, recunoașterea momentului în care o problemă depășește această fază normală se dovedește dificilă. „Cred că cel mai des ignorăm un semnal printr-o singură propoziție: «lasă, e adolescent, așa sunt toți la vârsta asta». Și e adevărat, adolescența vine cu uși trântite, cu ore în cameră, cu schimbări de dispoziție. Tocmai de aceea e greu să vezi momentul în care ceva nu mai e doar o fază.”

În funcție de situație, etapa următoare poate implica implicarea consilierului școlar, a medicului de familie

Conform specialiștilor colaboratori ai Asociației Zi de BINE, adulții ar trebui să fie vigilenți mai ales când mai multe schimbări se manifestă simultan și persistă săptămâni întregi, nu doar câteva zile. Printre indicii se numără abandonarea activităților și a prietenilor care îi făceau plăcere copilului, perturbările de somn sau de alimentație, scăderea bruscă a performanțelor școlare, absențele repetate, tristețea sau iritabilitatea persistentă, schimbarea anturajului și secretomania excesivă. Dispariția banilor din casă poate fi, de asemenea, un semnal de alarmă.

Dar, dincolo de aceste manifestări vizibile, Melania Medeleanu atrage atenția asupra unui semnal mai subtil: copilul nu mai vorbește despre ceea ce îl apasă. „Un studiu World Vision România din acest an arată că unul din patru adolescenți simte că adulții îl ascultă rar sau aproape niciodată. Uneori un copil nu mai vine la noi pentru că, ultima dată când a încercat, a primit o predică în loc de atenție.” De aceea, ea sugerează părinților o întrebare simplă, dar esențială pentru calitatea relației cu propriul copil: „Când a venit copilul meu ultima dată să-mi spună ceva care chiar îl apasă?”

Primul pas nu este diagnosticul, ci conversația

Când apar primele indicii că un adolescent se confruntă cu o problemă, primul adult care ar trebui să intervină este cel care a observat schimbarea și are deja o relație de încredere cu el. Poate fi un părinte, un diriginte sau un profesor în care copilul are încredere. Acestui adult nu i se cere să identifice o tulburare sau să stabilească un diagnostic. Rolul său este să nu ignore ceea ce vede și să deschidă un spațiu de dialog liber de reproșuri. „Nimeni nu îi cere acestui om să pună un diagnostic. Ci doar să nu treacă mai departe, să se așeze lângă copil și să-l întrebe, fără reproșuri, ce se întâmplă”, explică Melania Medeleanu.

În funcție de situație, etapa următoare poate implica implicarea consilierului școlar, a medicului de familie, a unui psiholog sau, dacă este necesar, a unui medic psihiatru de copii. În cazurile de consum de substanțe și de dependențe, este crucial ca familia să se adreseze unor specialiști cu experiență specifică în lucrul cu tineri. „Un copil de 15 ani nu se tratează ca un adult.”

Dincolo de identificarea problemei și de accesul la specialist, există o dificultate majoră: continuitatea sprijinului. Melania Medeleanu menționează că a întâlnit numeroase familii care au ajuns cu greu la un specialist, au primit un răspuns, dar au rămas apoi fără îndrumare pentru ceea ce aveau de făcut în continuare. „Partea care doare cel mai tare în România e ce urmează. Am cunoscut multe și apoi au rămas singure, fără să știe ce să facă a doua zi.”

Această experiență a contribuit la construirea unui traseu de sprijin în cadrul Asociației Zi de BINE, care conecteze prevenția, tratamentul și perioada post-externare. Acesta cuprinde programul KIT, desfășurat în licee, tratamentul de cel puțin 30 de zile în centrele CREAATiV de la Spitalul Voila din Câmpina și de la Spitalul „Sf. Stelian” din București, precum și sprijinul ulterior oferit prin psihologii din Rețeaua de Suport. Asociația a format peste 500 de specialiști, ale căror date pot fi consultate pe harta națională „Adicții & Adolescenți – Rețeaua națională de suport în adicții”.

Mesajul Melaniei Medeleanu pentru părinții care nu știu cum să înceapă sau încotro să se îndrepte este unul care pune accentul pe intervenția timpurie, nu pe certitudinea că au toate răspunsurile: „Nu trebuie să știți tot drumul dinainte. Trebuie doar să nu așteptați până sunteți siguri.”

România are nevoie de mai mulți specialiști în sănătatea mintală a copiilor

Accesul la suport specializat rămâne o problemă critică. Potrivit datelor UNICEF invocate de Melania Medeleanu, în sistemul public există aproximativ 260 de psihiatri pentru copii la aproape 3,8 milioane de copii și tineri, iar obținerea unei programări poate dura luni de zile. În școli, un consilier are în grijă, în medie, 800 de elevi, deși normele prevăd 500. „Încercați să vă imaginați cum e să fii consilierul acela. Sau, mai rău, să fii elevul care stă la coadă în lunile acelea.”

În opinia sa, cea mai mare nevoie este de specialiști aflați aproape de copii, care să poată interveni înainte ca dificultățile să se agraveze: consilieri școlari, psihologi în comunitate și profesioniști capabili să ofere sprijin continuu.