Psihoterapeut: Înțelegerea propriei vieți, cel mai mare dar pentru copil

Cum transformăm suferința copiilor în forță interioară?!

Într-o lume în care tot mai mulți copii își exprimă suferința prin anxietate, furie, retragere sau dificultăți școlare, avem nevoie de adulți și specialiști care să poată privi dincolo de simptom. Despre această schimbare de perspectivă am stat de vorbă cu Gabriela Dumitriu, un nume sonor în psihologie: psiholog lider și supervizor în psihologie clinică și psihoterapie integrativă, psihoterapeut, profesor universitar și instructor la ArtePsy.

Cu o vastă experiență în lucrul cu copilul, adolescentul și familia, Gabriela integrează în practica sa psihologia clinică, psihoterapia integrativă, expertiza psihologică, intervenția timpurie și o înțelegere profundă a impactului divorțului, abuzului și traumelor asupra dezvoltării adolescenților.

În acest material, explorăm rolul psihoterapiei și al terapiei familiale, precum și modul în care le putem integra în sprijinul copiilor.

De aproape un deceniu, am lucrat în sistemul de protecție a copiilor.

Acolo, printre copii prezenți fizic, dar cu povești nespuse, am realizat că un comportament dificil este, cel mai adesea, un mesaj trimis de o ființă care nu are încă vocabularul necesar pentru a exprima ce i s-a întâmplat.

De atunci, în peste 20 de ani de practică, rolurile mele s-au îmbinat firesc.

Psihologul clinician care evaluează, psihoterapeutul care însoțește, instructorul care predă și cadrul didactic care structurează totul într-un cadru teoretic sunt, de fapt, fațete ale aceluiași demers: înțelegerea copilului din diverse unghiuri ale familiei.

Psihoterapia integrativă: Oare putem privi dincolo de simptom?!

În toată această complexitate, contextul nu este niciodată pierdut. Dimpotrivă, el este esențial pentru a înțelege simptomul, dezvoltarea relației și întreaga poveste a copilului.

Ce înseamnă psihoterapia integrativă atunci când lucrăm cu copii și adolescenți și de ce este important să privim copilul dincolo de simptom? Psihoterapia integrativă pornește de la convingerea că niciun model teoretic nu poate cuprinde întreaga complexitate a unui copil. De aceea, integrez, într-un cadru coerent, teoria atașamentului a lui Bowlby și Ainsworth, perspectiva sistemică asupra familiei, abordările experiențiale-umaniste și cunoașterea contemporană a modului în care trauma și reglarea emoțională sunt încorporate în organism și sistemul nervos, așa cum au demonstrat cercetători precum Allan Schore și Daniel Siegel.

Privind la simptomele copilului, înțelegem această anxietate, capacitatea de a se retrage din psihicul adultului și capacitatea de a avea grijă de copilul din curtea adultului.

Aflăm cum putem învăța copilul să înțeleagă că anxietatea sau nevoia unui adult poate fi rezolvată prin comunicare, cum putem să-i vedem suferința și cum putem rezolva problema prin dialog.

Această observație este valoroasă în sine, deoarece ne arată că primul nostru material clinic nu este doar copilul, ci și interpretarea adultului asupra lui. Așadar, ascultăm atât ceea ce exprimă copilul fără cuvinte, cât și modul în care suferința lui rezonează în cel care îl aduce la terapie. Un comportament numit „lene” de către un părinte obosit și „anxietate” de către altul este același comportament văzut prin două ferestre afective diferite, iar sarcina noastră începe prin înțelegerea ambelor interpretări.

Primul limbaj al copilului este cel al corpului și al comportamentului, deoarece el rareori spune „mă doare sufletul”.

Astfel, ceea ce adultul citește ca „lene” sau „anxietate” este adesea opusul unei priviri înapoi și al unei suferințe care poate părea o modalitate de a controla lumea, manifestată sub forma lenei sau a retragerii.