Cum reușesc câinii să reducă anxietatea polițiștilor cu stres post-traumatic?

Ce spun cifrele despre traume și hipervigilență?

Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) se manifestă, printre altele, printr-o stare cronică de hipervigilență și o tendință obsesivă de a fixa atenția pe semnalele de pericol. Această focalizare rigidă dă Peste cap viața de zi cu zi a individului.

Mecanismul din spatele acestei reacții implică o activare intensă a amigdalei, care epuizează resursele cognitive ale cortexului prefrontal, reducând astfel capacitatea creierului de a controla unde ne ducem atenția.

Din fericire, prezența unui câine poate funcționa ca un scut antistres, ajutând la echilibrarea acestor procese.

Scopul acestei cercetări a fost să afle dacă prezența unui câine de serviciu sau de companie reușește să tempereze această deviație a atenției la polițiștii afectați de TSP.

Studiul a implicat 48 de polițiști împărțiți în două grupuri egale de câte 24 de participanți: unul diagnosticat cu TSP și un grup de control, fără acest diagnostic.

Toți au trecut printr-un test de tip dot-probe, în care le-au fost afișate simultan imagini cu fețe exprimând furie sau bucurie. Testul s-a desfășurat în două scenarii distincte: cu și fără câinele prin preajmă. Analiza s-a concentrat pe timpii de reacție și pe potențialele evocate cognitiv (ERP) pentru a măsura exact deviația atenției.

Rezultatele au arătat că polițiștii cu TSP au înregistrat un scor de deviație mai ridicat (TLBS), deși direcția acestei deviații nu a fost una constantă. Când a fost vorba despre amplitudinea componentei P3, cercetătorii n-au observat nicio diferență între fețele vesele și cele furioase în grupul cu TSP, comparativ cu cei din grupul de control.

În schimb, amplitudinea componentei VPP a fost mai mare în grupul cu TSP atunci când animalul lipsea, sugerând o hiperactivare a atenției încă din primele etape de procesare a formelor feței umane.

De ce este deviația atenției atât de greu de măsurat?

De asemenea, aceiași polițiști au scos timpi de reacție mai slabi când n-au avut câinele alături.

Aceste concluzii sugerează că TSP-ul vine la pachet cu o capacitate scăzută de a selecta stimulii emoționali în funcție de relevanță, dar și cu o instabilitate mai mare a timpului de reacție, mai degrabă decât cu o direcție unică a atenției spre sau dinspre pericol. Prezența cățelului pare să fie exact acel factor reglator care calmează procesarea timpurie a informației și îmbunătățește viteza de reacție.

Tulburarea de stres post-traumatic este o afecțiune de sănătate mintală care își poate face apariția după trecerea printr-un episod traumatic sever.

Unul dintre simptomele sale majore este hipervigilența, definită drept o căutare continuă a amenințărilor din mediul înconjurător, dublată de o dificultate uriașă de a ne desprinde privirea de la pericolele percepute (Asociația Psihiatrică Americană, 2013).

Această stare blochează procesarea cognitivă normală, alimentând simptomele TSP și sabotând viața de zi cu zi (Kimble et al. 2014). Această dereglare emoțională poartă numele de deviație a atenției, fiind intens studiată drept o verigă lipsă în disfuncțiile cognitive (Schoorl et al. 2014).

Deviația atenției declanșată de emoții poate fi măsurată cu ajutorul testului dot-probe (Bradley et al. 1998). În acest experiment, o cruciuliță de fixare este urmată rapid de afișarea simultană, timp de 250 până la 1.000 de milisecunde, a doi stimuli diferiți (de exemplu, unul neutru și altul încărcat emoțional).

După o pauză scurtă, un punct luminos apare exact în locul unuia dintre acești stimuli. Participantul trebuie să apese cât de repede poate pentru a indica poziția punctului.

Când atenția lui este captată de stimulul emoțional, reacția va fi mai rapidă dacă punctul apare peste acesta (teste congruente) și mai lentă dacă punctul ia locul stimulului neutru (teste incongruente).

Deviația atenției spre elemente amenințătoare a fost intens cercetată în cazul TSP, însă rezultatele au ieșit destul de contradictorii: unele studii indică o atracție spre pericol, altele o fugă de pericol, iar altele nu găsesc absolut nicio abatere (recenzii: Bomyea et al. 2012; Cisler și Koster, 2010; Vyas et al. 2020). Până acum, măsurarea s-a făcut de obicei prin medierea diferențelor dintre tipurile de teste, pornind de la presupunerea greșită că această deviație ar fi un fenomen static, o trăsătură fixă a personalității prin care omul fie caută constant stimulii amenințători, fie îi ocolește cu desăvârșire (MacLeod et al. 1986).