Creierul care ghicește: Cum ne păcălește percepția

Percepția: O halucinație controlată

Instinctiv, suntem tentați să credem că percepția e un proces simplu: ochii văd lumea, iar creierul înregistrează fidel ce primește. Numai că ultimele decenii de neuroștiință au demontat aproape tot ce știam despre asta.

Conform noilor teorii, se pare că creierul nu stă pur și simplu să aștepte informațiile din exterior pentru a le interpreta. Dimpotrivă, el ghicește ce va vedea, auzi sau simți, și abia apoi verifică dacă a avut dreptate.

Cum funcționează, de fapt?

Ideea de bază este că creierul operează cu anumite modele interne despre lume, construite din tot ce am trăit până acum. Pe baza acestor modele, el prezice ce urmează să se întâmple. De exemplu, anticipează următorul cuvânt dintr-o propoziție, următoarea mișcare a mingii sau senzațiile din stomac înainte de a obține un rezultat.

Toate aceste informații circulă „de sus în jos”, adică predicția pornește de la straturile superioare ale creierului către cele care procesează informațiile senzoriale.

La rândul lor, simțurile nu trimit creierului „informații brute”. Ele transmit un semnal de eroare: diferența dintre ceea ce a fost anticipat sau prezis și ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Dacă predicția se potrivește, nu simțim nimic special, iar experiența curge firesc.

Dacă nu se potrivește, apare surpriza, iar creierul are două opțiuni: fie își modifică modelul (cu alte cuvinte, învață ceva nou), fie acționează pentru a confirma ceea ce credea deja (de aceea, uneori, suntem atât de încăpățânați după prima impresie).

Emoțiile: O altă formă de predicție

Din această buclă continuă de „predicție, verificare, corecție” a apărut una dintre cele mai influente idei din neuroștiința ultimilor douăzeci de ani: percepția nu este o oglindă fidelă a realității. Este, așa cum spune filosoful Andy Clark, „o halucinație controlată”. Dr.

Clark, profesor de filosofie la Universitatea din Sussex, este cunoscut de mult timp pentru o idee oarecum mai radicală: teza extinsă a minții, conform căreia un caiet, un telefon sau chiar un abac pentru un contabil obișnuit pot deveni, funcțional vorbind, părți ale procesului mental.

Această idee a apărut și în cartea sa tehnică, Surfing Uncertainty (2016), dar cea mai clară și accesibilă expunere se găsește în Mașina de predicție (publicată în limba română în 2026). Acolo, Dr. Clark arată cum aceeași logică predictivă explică nu doar percepția obișnuită, ci și fenomene precum durerea cronică sau oboseala fără o cauză fizică vizibilă. După cum subliniază Dr.

Clark, aceste simptome pot persista tocmai pentru că modelul predictiv al creierului „așteaptă” durerea sau epuizarea, indiferent de ce se întâmplă de fapt în organism. Granița dintre noi și lumea înconjurătoare devine, în viziunea sa, mult mai difuză decât părea. Mai precis, se pare că suntem la fel de conectați cu mediul înconjurător ca și cu propriile noastre amintiri sau gânduri.

Mintea, în ansamblul ei, nu este un turn de control izolat, ci un sistem prins într-un dialog continuu cu lumea, care își petrece tot timpul încercând să reducă surpriza – adică distanța dintre ceea ce se așteaptă și ceea ce se întâmplă de fapt. Aici se leagă de principiul energiei libere al lui Karl Friston, care postulează același lucru dintr-un unghi puțin mai matematic: sistemele vii tind să minimizeze eroarea predictivă, pentru că așa își mențin stabilitatea.

Dacă Dr. Clark a aplicat procesarea predictivă percepției și corpului, neurologul american Lisa Feldman Barrett a dus-o pe un teritoriu și mai sensibil: emoțiile. În teoria emoțiilor construite, dezvoltată pe larg în cartea Cum apar emoțiile, Dr. Barrett argumentează ceva ce contrazice aproape tot ce am învățat la școală sau la facultate despre emoții: nu există regiuni dedicate în creier pentru frică sau „îngeri”, iar emoțiile nu sunt reacții automate declanșate de evenimente din lume.

În schimb, emoția este o construcție, la fel ca percepția vizuală.

Creierul monitorizează constant stările corpului (bătăi de inimă, tensiune musculară, respirație) printr-un proces numit interocepție și face predicții despre ce înseamnă aceste senzații, folosind concepte învățate din experiența și cultura noastră.

Același sentiment de „stomac strâns” poate fi interpretat, în funcție de context și de „biblioteca” de concepte emoționale pe care creierul le are la dispoziție, ca anxietate, entuziasm sau foame, pur și simplu pentru că modelul predictiv alege eticheta care se potrivește cel mai bine situației.