Aylin Cadîr - Ce nu vreau să știe lumea despre mine

Temerile dispar când nu mai ai de pierdut?!

Steaua interviului #WhatThe World Needs to Know evită explicații simple atunci când vorbește despre actorie. Pentru ea, un personaj nu este construit pe emoții predeterminate, ci pe dorința de a înțelege și de a experimenta adevărul unei situații.

În acest interviu, actrița ne povestește despre experiența sa în seria Without a Trace (care a fost difuzată pe PROTv și VOYO), despre mecanismele psihologice care apar în contextul crizei, și despre modul în care vulnerabilitatea, frica și rezistența coexistentă în fiecare dintre noi.

Rezultatul este o conversație cu nimeni altcineva decât Aylin Cadîr, care depășește scenele unei serii și deschide o reflecție mai largă asupra comportamentului uman. Cum ți-ai construit caracterul emoțional în „Fără urmă”, având în vedere tensiunea psihologică a poveștii? Nu știu dacă construiesc ceva emoțional.

Mai degrabă, încerc să înțeleg situația mea foarte bine și să cred în ea.

Mara, personajul meu, știe ce știe în acel moment, vede ce vede, aude ce aude și reacționează la ceea ce îi se întâmplă. Și încerc să nu mă întâlnesc cu toate astea cu o emoție predeterminată.

Când lucrurile merg foarte bine pe scenă, am sentimentul că, la un moment dat, Mara ia frânghia și am lăsat-o să fie. Nu mai încerc să controlez cum se simte sau reacționează. Și cred că atunci apare ceva viu și adevărat pe care nu l-aș fi putut construi înainte.

Cum a schimbat acest rol modul în care vezi vulnerabilitatea și rezistența?

Nu știu dacă s-a schimbat modul în care le privesc, dar am observat în Mara ceva ce se spune că uneori se întâmplă în durere: te poate face, într-un mod ciudat, mai puternic.

Când simți că nu mai ai mult de pierdut, temerile dispar și sfârșești făcând lucruri care, din exterior, pot părea ilogice. Și mai e ceva ce îmi place la ea: e directă. Întreabă ce trebuie să ceară, spune ce trebuie să spună, fără să se gândească prea mult cum va fi perceput. Este o trăsătură pe care o recunosc și în mine, dar doar ocazional, și, la vârful ei, văzându-l de afară la Mara, mi-am dat seama cât de mult îmi place.

Am învățat încă de la facultate că unul dintre privilegiile acestei slujbe este că, prin toate personajele și poveștile prin care te forțează să treci, inevitabil te cunoști mai bine.

Ce vede și cum face față viitorului?!

Uneori descoperi lucruri despre tine doar pentru că le vezi mai întâi în altcineva.

Cu Mara cred că asta mi s-a întâmplat. © Instagram: Aylin Cadir Aveai nevoie de documentație psihologică pentru a înțelege reacțiile personajului în situații limitate?

Nu, nu sunt. Nu am simțit nevoia de documentație psihologică și nu cred că ar fi fost neapărat utilă. Situațiile prin care trece Mara sunt extreme, dar trebuie să le trăiesc din interior, nu să le explic.

Cred că pentru un actor, cu cât ești mai mult în minte și te psihologizezi cu atât devine mai dificil să fii. Exerciția, cel puțin pentru mine, e mai degrabă ca și cum aș ieși din cap decât să devin mai greu. Fără a decide în prealabil ce ar trebui să simtă Mara sau cum ar trebui să reacționeze.

Mara nu știe că e într-o „situație limitată”. Pentru ea este doar viața ei în acel moment.

Știe ce știe, vede ce vede și face față următoarei lucruri care îi se întâmplă.

Încerc să fiu acolo cu ea, cât mai puțin îngrijorat posibil, și cât mai disponibil pentru a explica ce se întâmplă. Ce nu vrei ca lumea să știe despre momentele când un rol intens ajunge la limitele tale emoționale? Nu cred că am ceva ce nu vreau ca oamenii să știe.

Poate ca surprinzator, pentru mine, procesul nu functioneaza ca o acumulare, ci mai degraba ca un download. Când joc, dau tot ce am. Îi dau acces la tot ce este al meu și le pun la dispoziția Marului, cu generozitate, orice poate fi folosit.

Nu simt nevoia să mă protejez de asta. Dimpotrivă, este un proces care mă face bine. Nu voi pleca de pe platou cu problemele lui Mara.

Uneori simt că plec cu mai puțini. Este un proces foarte catartic.